27.05.2026

Întinderea obligației legale de raportare a operatorilor destinatari ai unor suplimente alimentare provenite dintr un alt stat membru

În contextul mai larg al reglementării detaliate a pieței medicamentelor, a existat în mod constant o preocupare normativă pentru definirea și organizarea regimului juridic al unei acte categorii de produse, anume suplimentele alimentare. Chiar dacă în prezent acestea beneficiază de o reglementare specială proprie (în plan național, reglementarea acestei materii este asigurată, cu titlu de drept comun prin Legea nr. 56/2021 privind suplimentele alimentare[1], în vreme ce în plan comunitar reglementarea acestei materii este cuprinsă în Directiva 2002/46/CE[2]), există în continuare aspecte care suscită discuții referitoare la acest domeniu.

În acest cadru se înscrie și hotărârea recentă, din data de 21 mai 2026, a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), pronunțată în cauza C-626/24, PRAGON s.r.o. v Státní zemědělská a potravinářská inspekce, având ca obiect o cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolelor 34 și 36 TFUE, precum și a articolului 9 alineatul (7) din Regulamentul (UE) 2017/625.

Litigiul principal pe care s-a grefat sesizarea CJUE a avut ca element generator un control efectuat de Autoritatea Națională de Control Agroalimentar din Cehia, control derulat în data de 7 iunie 2021 și având ca obiect siguranța suplimentelor alimentare primite de Pragon. Acest control s‑a desfășurat în conformitate cu un cadru normativ național care prevede că operatorii din sectorul alimentar sunt obligați să informeze autoritățile de control competente cu privire la sosirea, dintr‑un alt stat membru al Uniunii sau dintr‑o țară terță, a anumitor produse alimentare, printre care suplimentele alimentare. Pragon a contestat controlul efectuat de autoritatea națională printr‑o acțiune având ca obiect obținerea unei protecții împotriva intervențiilor ilicite ale acesteia din perspectiva dreptului Uniunii, însă (în ambele cicluri procesuale parcurse de acest litigiu) prima instanță a respins această acțiune printr‑o hotărâre din 6 octombrie 2022. Ulterior, Pragon a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, în fața căreia susține în esență că obligația de notificare prevăzută de reglementarea națională cehă încalcă în mod vădit libera circulație a mărfurilor, în măsura în care mărfurile nu pot fi livrate în Republica Cehă în ziua comenzii, ceea ce ar constitui o barieră netarifară interzisă de dreptul Uniunii. În plus, Pragon susține că produsele alimentare originare din teritorii situate în afara Republicii Cehe fac obiectul unui tratament discriminatoriu în raport cu cel rezervat mărfurilor care sunt originare de pe teritoriul respectivului stat membru, întrucât acestea din urmă nu sunt supuse unei obligații de notificare prealabilă și, prin urmare, pot fi comercializate imediat.

În acest context, instanța de trimitere a considerat că este necesar să se stabilească dacă obligația de notificare prevăzută de reglementarea cehă este proporțională, cu alte cuvinte să se determine dacă există sau nu un mod comparabil de protecție a sănătății umane, obiectiv pe care această instanță îl consideră de natură să justifice respectiva obligație, care ar afecta mai puțin libertatea de circulație a mărfurilor în cadrul Uniunii decât cea prevăzută de reglementarea amintită.

În concret, instanţa de trimitere din Republica Cehă a adresat Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 34 TFUE coroborat cu articolul 36 TFUE și cu articolul 9 alineatul (7) din Regulamentul [2017/625] se opune unei reglementări naționale care impune destinatarului unor suplimente alimentare provenite dintr‑un alt stat membru o obligație generală de a notifica cu cel puțin 24 de ore în avans sosirea lor la locul de destinație, furnizând totodată informațiile necesare pentru analiza riscurilor și planificarea controalelor oficiale?”

Prin răspunsul formulat la această întrebare preliminară prin intermediul hotărârii din data de 21 mai 2026 în cauza C-626/24, CJUE a statuat că articolul 9 alineatul (7) din Regulamentul (UE) 2017/625 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune tuturor operatorilor destinatari ai unor suplimente alimentare provenite dintr‑un alt stat membru o obligație de a raporta în prealabil sosirea acestor suplimente la locul lor de destinație și de a furniza datele necesare pentru analiza riscurilor pe care le pot prezenta și pentru planificarea controalelor oficiale.

În argumentarea acestei soluții, Curtea a pornit de la constatarea că este necesar să se arate că, potrivit articolului 9 alineatul (7) din Regulamentul 2017/625, statele membre de destinație pot impune operatorilor care primesc bunuri provenite dintr‑un alt stat membru obligația de a raporta sosirea acestor bunuri numai în măsura strict necesară pentru organizarea controalelor oficiale. Prin urmare, din formularea articolului 9 alineatul (7) din regulament reiese că obligația de raportare a sosirii bunurilor provenite dintr‑un alt stat membru, pe care statele membre au posibilitatea de a o prevedea, trebuie nu numai să urmărească obiectivul de a asigura organizarea controalelor oficiale, ci și să fie strict necesară în acest scop. Condiția „strictei necesități” implică faptul că nu trebuie să existe măsuri mai puțin constrângătoare decât o atare obligație de raportare pentru a asigura organizarea eficace a controalelor oficiale.

Analizând în ansamblu prevederile Regulamentului 2017/625, Curtea a concluzionat că reiese că articolul 9 alineatul (7) din Regulamentul 2017/625 trebuie interpretat în sensul că permite statelor membre să impună o obligație de raportare privind sosirea animalelor sau a bunurilor provenite dintr‑un alt stat membru numai în împrejurări excepționale în care obligația de a efectua o astfel de raportare este strict necesară, în lipsa unor măsuri mai puțin constrângătoare, pentru a garanta eficacitatea controalelor oficiale în vederea asigurării protecției printre altele a sănătății umane și a consumatorilor. În acest context, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă obligația de raportare în discuție în litigiul principal este conformă cu articolul 9 alineatul (7) din Regulamentul 2017/625.

CJUE a constatat, în acest sens, că în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Regulamentul 2017/625, controalele oficiale trebuie să fie efectuate periodic asupra tuturor operatorilor, în funcție de riscuri și cu o frecvență corespunzătoare. Totuși, ținând seama de mecanismele de salvgardare, de schimb și de colectare de informații prevăzute de Regulamentul 2017/625, obligația de a raporta sosirea tuturor suplimentelor alimentare provenite dintr‑un alt stat membru nu pare necesară pentru organizarea controalelor oficiale care îndeplinesc cerințele din regulament. În acest sens, statele membre dispun în principiu, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul 2017/625, de informații privind printre altele tipul, numărul și rezultatele controalelor oficiale, precum și tipul și numărul cazurilor de neconformitate constatate și sancționate în cursul unui an în celelalte state membre. În plus, din articolul 9 alineatul (2) din regulamentul menționat reiese că statele membre dispun de asemenea de informații referitoare la posibile cazuri de încălcare intenționată a normelor menționate în regulament, furnizate prin mecanismele de asistență administrativă prevăzute de acesta. Toate aceste informații permit statului membru în cauză să definească obligația de raportare a sosirii suplimentelor alimentare provenite dintr‑un alt stat membru, al cărei obiectiv este organizarea controalelor oficiale asupra acestor bunuri, în funcție de riscurile care reies din respectivele informații sau de absența acestora din urmă. În plus, potrivit articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul 2017/625, autoritățile competente redactează și mențin la zi o listă de „operatori”, inclusiv cei care sunt destinatarii pe teritoriul unui stat membru ai suplimentelor alimentare provenite din alte state membre. Prin intermediul acestei liste, chiar și suplimentele alimentare care nu fac obiectul unei obligații de raportare la sosirea lor din alte state membre pot fi supuse, încă din prima etapă a lanțului agroalimentar din statul membru de sosire, unor controale oficiale care vizează operatorii destinatari ai acestor suplimente, dacă aceste controale sunt organizate cu o frecvență corespunzătoare și în funcție de riscuri.

În consecință, simplul fapt că un produs este originar dintr‑un alt stat membru nu înseamnă, în mod necondiționat, că acest produs prezintă în mod automat un anumit risc, din moment ce produsele care provin din alte state membre au fost supuse, în aceste state membre, aplicării unor norme armonizate ale Uniunii care urmăresc să garanteze siguranța alimentară.

Prin urmare, tocmai pornind de la această armonizare a reglementării existentă pe teritoriul Uniunii, CJUE a statuat prin hotărâre menționată că articolul 9 alineatul (7) din Regulamentul (UE) 2017/625 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune tuturor operatorilor destinatari ai unor suplimente alimentare provenite dintr‑un alt stat membru o obligație de a raporta în prealabil sosirea acestor suplimente la locul lor de destinație și de a furniza datele necesare pentru analiza riscurilor pe care le pot prezenta și pentru planificarea controalelor oficiale.

Un articol semnat de Mircea-Bogdan Popescu, Partner, STOICA & ASOCIAȚII - bpopescu@stoica-asociatii.ro.