12.11.2026

Când contractul devine instrumentul delapidării

Poate exista delapidare atunci când lucrările contractate de o societate comercială au fost efectiv executate, iar sumele de bani au fost achitate direct societății prestatoare, fără ca administratorul societății beneficiare să fi intrat vreodată în posesia acestora? Practica judiciară oferă răspunsuri diferite la această întrebare, reflectând interpretări distincte ale condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de delapidare. În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm propria perspectivă asupra acestei problematici.

Problema prezintă relevanță îndeosebi în cazul operațiunilor comerciale în care diminuarea patrimoniului unei societăți nu se realizează prin sustragerea directă a unor sume de bani, ci prin intermediul unor raporturi contractuale aparent licite, precum contractele de antrepriză sau de prestări servicii, în cadrul cărora valoarea prestațiilor este în mod deliberat supraevaluată.

În primul rând, executarea efectivă a unor lucrări sau servicii nu exclude, prin ea însăși, existența infracțiunii de delapidare. Desigur, trebuie făcută distincția între o simplă decizie comercială neinspirată, prin care societatea acceptă un preț dezavantajos, și situația în care supraevaluarea prestațiilor este realizată deliberat, în scopul transferării nejustificate a unor fonduri către o altă persoană fizică sau juridică. Nu orice contract încheiat la un preț ridicat constituie o infracțiune, după cum nici orice diferență dintre valoarea de piață a unei prestații și prețul convenit nu poate fi asimilată unei însușiri frauduloase.

Situația este însă fundamental diferită atunci când prețul este stabilit în mod artificial, fără o justificare economică reală, iar împrejurările încheierii și executării contractului relevă intenția persoanelor care administrează patrimoniul societății de a transfera o parte din acesta în folosul unor terți. Într-o asemenea ipoteză, faptul că lucrările contractate au fost executate, integral sau parțial, nu înlătură caracterul potențial fraudulos al operațiunii, în aprecierea noastră. Ceea ce prezintă relevanță nu este exclusiv existența materială a prestației, ci raportul dintre valoarea sa reală și suma achitată, precum și scopul urmărit prin încheierea și executarea contractului. Altfel spus, diferența dintre valoarea reală a prestației și prețul achitat poate reprezenta tocmai valoarea patrimonială însușită fără drept, atunci când supraevaluarea constituie instrumentul prin care se realizează transferul fraudulos al fondurilor societății.

În al doilea rând, infracțiunea de delapidare nu presupune ca administratorul să se fi ,,împosedat”, în prealabil, cu sumele de bani transferate în folosul altei persoane. Această concluzie rezultă chiar din dispozițiile art. 295 C.pen., care incriminează expres însușirea nu doar în interes propriu, ci și „pentru altul”. Or, dacă s-ar accepta că administratorul trebuie, în toate cazurile, să intre mai întâi în posesia bunurilor pentru ca ulterior să le transmită unei alte persoane, această din urmă modalitate normativă ar deveni lipsită de conținut.

Cu atât mai mult, în cazul banilor scripturali, transferarea fondurilor direct din contul societății administrate în contul unui terț poate constitui chiar modalitatea concretă prin care se realizează însușirea „pentru altul”. Prin urmare, criteriul relevant nu este dacă administratorul a primit personal sumele transferate, ci dacă, prevalându-se de atribuțiile sale de administrare, a determinat însușirea acestora, fără drept, în folosul său sau al unei alte persoane.

Totodată, asemenea situații trebuie diferențiate de folosirea, cu rea-credință, a bunurilor sau creditului societății într-un scop contrar intereselor acesteia, incriminată prin art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990. Atunci când operațiunea depășește sfera unei utilizări prejudiciabile a patrimoniului social și întrunește elementele unei însușiri frauduloase, calificarea juridică trebuie analizată prioritar din perspectiva delapidării, inclusiv prin raportare la clauza de subsidiaritate prevăzută de art. 281 din Legea nr. 31/1990.

În definitiv, stabilirea caracterului licit sau fraudulos al unor asemenea operațiuni presupune verificarea realității și a valorii prestațiilor, a justificării economice a contractelor, a raporturilor dintre persoanele implicate și a destinației sumelor transferate. Simpla existență a unor contracte, facturi sau devize nu poate înlocui această analiză, după cum nici constatarea unei supraevaluări nu poate conduce automat la reținerea infracțiunii, în absența dovedirii elementelor sale constitutive.

Concluzionând, delapidarea nu trebuie confundată cu orice decizie economică prejudiciabilă, însă nici nu poate fi exclusă pentru simplul motiv că prestațiile contractate au fost executate, integral sau parțial, ori că fondurile societății au fost transferate direct în patrimoniul unui terț. O interpretare contrară ar conduce la excluderea artificială din sfera incriminării a unor mecanisme de însușire frauduloasă, tocmai în considerarea aparenței de legalitate conferite de contractele utilizate pentru disimularea acestora.

Un articol semnat de Mihai Trandafir – Managing Associate (mtrandafir@stoica-asociatii.ro) și de Ana Marițiu – Junior Lawyer (amaritiu@stoica-asociatii.ro), STOICA & ASOCIATII.